Mă întreb ce este universul, cât este de mare şi constat că nu ştiu nici măcar cine sunt eu. Tot încerc însă a-mi face o imagine asupra dimensiunilor universului apelând la o alegorie, la o comparaţie în mărimi apreciabile a imensităţii acestuia.
Să presupunem două stele apropiate, de fapt două stele vecine dintr-o galaxie. Eu aş sta pe o stea iar tu iubito ai sta pe cealaltă. Mie mi-ar trebui câteva vieţi de biet muritor ca să ajung la tine dar nu cu orice mijloc de locomoţie ci cu cea mai rapidă maşinărie inventată de om. Tu ai putea pleca la rândul tău, în aceeaşi clipă cu mine şi în aceleaşi condiţii, de pe soarele tău pentru a ne putea întâlni astfel la jumătatea distanţei dar chiar şi aşa nu ne-am putea întâlni în aceeaşi viaţă.
Probabil că aşa se întâmplă şi în realitate. Distanţa dintre două suflete pereche poate să fie aşa de mare încât nu se vor întâlni în aceeaşi viaţă. Cu toate astea, iubito, noi am putea sta pe aceeaşi planetă iar distanţa dintre noi ar putea fi „un univers”.
Şi dacă distanţa dintre două stele este aşa de mare cum este măcar posibilă aproximarea dimensiunilor universului în mărimi pe care omul le va putea înţelege?
Dacă am compara acele două stele cu două granule de nisip, atunci universul ar fi ca o plajă. Poate că însuşi universul nu este mai mare decât o granulă de nisip. Cum este posibil acest lucru? Simplu ! Unui om aflat pe pământ o clădire i s-ar părea foarte mare dar unui astronaut aflat pe orbita Pământului, aceeaşi clădire îi va părea ca o granulă de nisip, asta dacă ar putea-o măcar zări.
Continuând în acelaşi ritm, să ştii că de pe Pluto, ultima planetă din sistemul nostru solar, Pământul s-ar vedea ca o mică pată de lumină, de pe cea mai apropiată stea, Pământul nici măcar nu s-ar vedea dar Soarele ar apărea acum ca o mică pată de lumină. Vezi, contează foarte mult şi felul în care priveşti lucrurile !
Nu crezi că dacă am continua în acelaşi sens şi am parcurge o distanţă enormă am ajunge într-un loc de unde universul nostru ar fi doar o mică pată de lumină ? Apoi dacă ne-am uita în toate părţile am vedea o mulţime de astfel de pete luminoase ? Mergând şi mai departe am constata oare că am ajuns într-un loc în care toate acele pete de lumină, fiecare fiind un univers, împreunate vor fi văzute ca o singură pată de lumină, unică în alcătuirea şi mărimea ei ?
Dacă da, atunci am putea spune că am înţeles cu adevărat noţiunea de infinit şi poate că am ajunge cu puterea imaginaţiei mult mai departe, în locul din care ne priveşte Dumnezeu !!!
