Dau pietrelor cuvinte

Când mă pornesc

dau până şi pietrelor cuvinte

iar dacă îmi pun în minte
pot să strig tăceri
despre ziua de ieri
ce mi-e gheaţă fierbinte
şi nu obosesc.
Sunt un drac prea cuminte
doar când nu vorbesc.
Mă alină dureri,
inima nu mai simte,
mângâieri mă rănesc.
Mă poartă înainte
plumbul greu din picioare,
alei cu vesele morminte,
uşi închise în minte,
frânturi din trecutul ce râde şi doare.
Frânturi de fericire sunt visele-amare
ce mă mint cu-adevăruri atât de uşor,
eu merg numai în faţă,
vrăjit de culorile umbrelor 
ce sunt pline de viaţă.
Până acum am rămas
la ceas târziu de seară,
în tăcere să dau glas
cuvintelor ce se nasc
să nu moară!!!
.